Primim minori (<16 ani) doar însoțiti de un adult (părinte, tutore legal).

Tendinţa oricărui părinte este de a-i asigura copilului sau tot ce e mai bun, lucru valabil şi în ceea ce priveşte alimentaţia. Dar de multe ori se exagerează, această exagerare transformând toate intenţiile bune ale părinţilor în efecte nedorite asupra vieţii copiilor, atât pe termen scurt cât şi pe termen lung.

Conform celebrului citat din înţelepciunea populară “gras şi frumos” mulţi părinţi nu sunt alarmaţi, ci încântaţi atunci când observă cum copiii lor câştigă din ce în ce mai mult, exagerat de mult în greutate. Este vorba în primul rând de o lipsa de educaţie şi de o percepţie greşită conform căreia un copil gras este un copil sănătos.

Obezitatea este cu atât mai gravă cu cât apare mai devreme. Dinamica ţesutului adipos diferă în funcţie de vârstă. Există două tipuri de creştere a ţesutului adipos: creşterea numărului celulelor adipoase (hiperplazie) şi creşterea dimensiunilor celulelor (hipertrofie). În primii doi ani de viaţă ţesutul adipos se dezvoltă atât prin creşterea numărului cât şi prin creşterea dimensiunilor celulelor. La copiii cu tendinţa la obezitate creşterea numărului celulelor adipoase este accelerată, acumulându-se astfel o zestre de adipocite, care se vor expansiona mai târziu, ducând la obezitate greu controlabilă. A două perioadă de creştere a numărului adipocitelor este la adolescenţă, obezitatea putând să debuteze în această perioadă şi să să instaleze şi accentueze pe durata întregii vieţi. La adult, dezvoltarea ţesutului adipos se face doar prin creşterea dimensiunilor celulelor.

Efectele nocive ale obezităţii infantile sunt de 2 tipuri: psihologice şi fizice. Copiii obezi sunt stigmatizaţi, marginalizaţi de către ceilalţi copii, nu îşi fac prieteni şi nu sunt acceptaţi în jocuri, devenind singuratici şi nefericiţi. Dintre efectele fizice menţionăm: probleme respiratorii frecvente, depuneri aterosclerotice ce apar încă din primii ani de viaţă la copiii obezi, conducând apoi la infarct, accident vascular, hipertensiune cu debut precoce. Dintre efectele metabolice mai cităm: dislipidemiile (predominant cu creşterea colesterolului), diabetul zaharat (celulele adipoase influenţează metabolismul insulinei, dezvoltând rezistenţă şi determinând astfel apariţia diabetului) şi enumerarea ar putea continua, completând o listă lungă de efecte grave asupra sănătăţii determinate de obezitate.

TULBURĂRI DE ALIMENTAŢIE

Una din marile probleme ale părinţilor este constituită de tulburările de alimentaţie ale copiilor, aceste tulburări fiind sursă de stres şi nopţi nedormite pentru părinţi, dar şi de necazuri şi lacrimi pentru copii.

Deficienţele de alimentaţie sunt de multe ori percepute de părinţi că un “moft”, o “alintătură” şi nu li se da atenţia cuvenită sau sunt abordate complet greşit. Ele trebuie privite ca o problemă comportamentală care are rădăcini pe plan psihic şi trebuie abordate printr-un plan complex care să ne permită reuşită. Nu trebuie să uităm că nu sunt lipsite de importanță, că, agravate, pot avea repercusiuni asupra sănătăţii psihice şi fizice a copiilor, unele dintre ele putând ajunge să le pună viaţă în pericol.

În primii doi ani de viaţă, foarte frecvente sunt dificultăţile de hrănire, marea provocare fiind de a reuşi să administrăm hrană copilului fără că el să o refuze. În această perioada copiii nu se pot hrăni singuri, ei sunt total dependenţi de persoană care îi îngrijeşte. După această perioada apar dificultăţile de alimentaţie; copilul învaţă să se hrănească singur, devine independent, îşi manifestă personalitatea, toate aceste noi însuşiri dobândite ducând uneori la conflicte cu părinţii în timpul mesei.

Dintre tulburările de alimentaţie, una dintre cele mai frecvente este anorexia infantilă. Această apare după vârstă de un an, atunci când copilul începe să-şi manifeste independenţa, dorinţa de autoservire, dorinţa de a încerca singur diversele posibilităţi de hrănire şi feluri de mâncare. Însă această afecţiune nu este descoperită numai la copiii mici care încep să se hrănească singuri, ea poate apărea şi mai târziu, la preşcolari şi chiar la elevi. Nu există o cauza evidentă a acestei probleme nutriţionale: ea poate avea o componentă familială (părinţii ştiu de la bunicii copilului că şi ei aveau acelaşi comportament alimentar), poate fi declanşată de conflicte, de tensiuni, de factori traumatizanţi pentru copil şi poate fi agravată de comportamentul hiperprotectiv al părinţilor care nu-şi lasă copiii să fie independenţi, să experimenteze. Această afecţiune prezintă următoarele caracteristici: refuzul de a mânca o cantitate adecvată de alimente; lipsa de interes pentru mâncare; copilul nu spune niciodată că îi este foame. Cu timpul apar şi deficienţe de creştere, scădere în greutate.

Copiii care au această afecţiune prezintă următoarele aspecte particulare: au tipare neregulate de somn şi hrană, un program dezorganizat, sunt foarte dependenţi de părinţi, necesită o perioada mai lungă de timp pentru a se linişti, îşi exprimă dezinteresul pentru mâncare. Ei nu simt senzaţia de foame, nu vor să întrerupă activităţile curente pentru a mânca, se ridică de la masă că să se joace, atunci când sunt la grădiniţă sunt atenţi la ceilalţi copii care mănâncă, uitând de mâncarea lor.

Tratamentul acestei afecţiuni nu este unul minune, nu putem da nişte medicamente pentru o perioadă scurtă de timp şi să rezolvăm problema, e nevoie de multă răbdare şi de mult tact din partea părinţilor, uneori şi de puţină viclenie. Trebuie să organizăm copilului un program structurat de masă şi somn, să creăm nişte rutine pe care copilul să ajungă să le accepte fără să-l obligăm. Trebuie să existe o perioadă de timp de 3-4 ore între masă principala şi gustare, timp în care copilului să nu i se dea nimic de mâncare pentru că înainte de masă să poată experimenta senzaţia de foame. De asemenea părinţii nu trebuie să reacţioneze negativ atunci când copilul refuză alimentaţia, nu trebuie să se creeze un conflct, această situaţie ducând doar la agravarea problemei şi nu la rezolvarea ei. O altă greşeală a părinţilor este atunci când obligă copiii să mănânce, această atitudine producând tensiune, conflicte şi agravând de fapt problema iniţială.

O abordare corectă a problemei presupune mult calm şi răbdare, transformarea mesei într-un lucru plăcut, prepararea unor feluri de mâncare colorate care să atragă mai mult copilul, prezentarea deşertului că punct final preferat, nu neapărat că o recompensă, dar copilul trebuie să ştie că are mai multe etape de parcurs până la deşert. Dacă nu vrea să mănânce nu trebuie să fim agresivi sau să-l obligăm, ci aşteptăm următoarea masă, fără să-i dăm mici gustări înainte.

O altă afecţiune des întâlnită este aversiunea faţă de un anumit tip de mâncare sau mai plastic spus “alegerea mâncării”. Această se caracterizează prin refuzul permanent de a mânca anumite tipuri de alimente care au gust/miros/textura asemănătoare. Copilul dezvoltă o reacţie de aversiune faţă de un anumit tip de mâncare (grimase specifice, scuipă mâncarea, varsă dacă îl obligăm să mănânce). Se întâmplă destul de frecvent să apară o generalizare a refuzului de a mânca (refuză toate alimentele cu acelaşi miros, refuză toate legumele verzi deşi nu agrează doar una dintre ele).

Ca tratament, o importanță deosebită trebuie acordată ajustării dietei din punct de vedere nutrițional (să înlocuim prin alte alimente principiile alimentare ce lipsesc prin neconsumarea alimentului incriminat). De asemenea trebuie să încercăm o modelare a comportamentului alimentar al copilului: la copiii mici părinţii vor mânca alimentul refuzat fără să îl dea şi copilului, în cele din urmă îi vor stârni curiozitatea şi va cere şi el, atunci i se va da o cantitate mică, păstrându-se o atitudine neutră dacă mâncarea e acceptată.

O altă problema îngrijorătoare este reprezentată de tulburarea alimentară post-traumatică. Aceasta este caracterizată prin refuzul de a mânca după un eveniment traumatic legat de tubul digestiv (înec cu alimente, vărsătură). Poate apărea o “frică” de mâncare (copilul devine anxios atunci când se apropie masă). Copiii se tem să mănânce orice aliment solid cu gândul că li se va opri în gât sau se vor sufocă şi se opun vehement dacă părinţii le cer să consume astfel de alimente.

Această afecţiune poate fi contracarată dacă explicăm copilului traumatismul, îi spunem pas cu pas ce s-a întâmplat, astfel încât să poată înţelege că a fost un accident şi nu o să se mai întâmple. În alimentaţie trebuie asigurată trecerea treptată de la alimentele lichide la cele semisolide şi abia apoi solide. De asemenea, copilul trebuie recompensat pentru fiecare reuşită.

Voi încheia aducând în discuţie o afecţiune mai degrabă ciudată, dar deloc rară: PICA, definită prin consumul constant de alimente necomestibile (pământ, argilă, pietre, par sau chiar materii fecale). Această afecţiune apare de obicei la copiii cu traume psihice (abandonaţi, separaţi de unul din părinţi) care au şi alte activităţi legate de cavitatea bucală (supt degete, roş unghii). Mai poate fi implicat şi un factor cultural (unele culturi africane încurajează consumul de argilă). Putem încerca să vindecăm această afecţiune prin asigurarea unui ritual de “curăţire”: copilul e pus să scuipe, apoi are loc o curăţare îndelungată a dinţilor şi mâinilor, apoi are loc aruncarea şi îndepărtarea obiectului incriminat.

În concluzie aceste afecţiuni nu trebuie tratate cu uşurinţă, că un “moft”, pentru că sunt probleme serioase ce se rezolva greu, cu foarte multă răbdare.